În spaţiul expoziţional, pictura lui Călin Beloescu şi sculptura
lui Ştefan Călărăşanu oferă receptării o juxtapunere care să
permită nestingherit monologul fiecăruia dintre cele două genuri artistice practicate.
Asocierea biografică sau afinitatea efectivă rămân numai date de subterană
ale unei iniţiale motivaţii.
E necesar să fie amintite doar străzile lui Vermeer şi vedutele lui Canaletto,
închisorile lui Piranesi şi catedralele lui C.D. Friedrich, porturile lui Lorrain,
podurile lui Corot şi faţadele catedralelor lui Monet, casele din Vitré ale lui
Grigorescu şi strada din Barbizon a lui Andreescu, Veneţia lui Petraşcu şi
Veneţia lui Baba, pentru a observa că "vederile" au oferit picturii nu numai o varietate
aparte a motivelor, ci şi dimensiuni de profunzime, majore ale comunicării artistice,
de cele mai multe ori deschise către existenţial.
|
|
O metafizică a privirii propune şi Călin Beloescu, prin lucrările expuse,
descoperită într-o permanentă asociere dintre aproape şi departe, dintre aproapele văzut şi departele
vag, nedesluşit. Apropierea dezvăluie o formă clară, palpabilă, în
timp ce în fundal distanţa produce o ceţoasă senzaţie vizuală.
În prim plan, de fiecare dată, un detaliu arhitectonic particularizează imaginea
cu un ceva ce a rămas dintr-o amintire. Se sugerează şi felul în care, în timp,
afectivitatea a lucrat şi a transfigurat, a reţinut şi a estompat, a păstrat şi a uitat,
a reliefat şi a şters, a detaliat şi a omis. Receptorul este invitat să
parcurgă spaţii de natură nostalgică. Este consemnată amănunţit
construcţia unui acum, concretă şi banală, un calcan de cărămidă,
în timp ce în depărtare, pierdut, se profilează un rest de cetate,
o înălţare frântă în timp. În alt loc, o altă casă,
la fel de concret simţită, cu uşi şi ferestre, cu treaptă şi zidărie precis
reţinută, însoţită aproape suprarealist de un platou cu fructe,
trimite spre un fundal neclar, inform, nu se înţelege dacă vegetal sau celest.
Un stâlp de poartă, şi el atacat de timp, ştirbit, cu tencuiala căzută,
se vede copleşit de o vegetaţie incertă şi de căderea unei lumini neutre,
impersonale, un detaliu de construcţie se alătură unei şterse succesiuni de bolţi,
un gard, o casă se oferă asezată peste planuri de adâncime neprecizate, un picior de pod acoperă
o întindere fluvială peste care trec vapoare. Vechea Dunăre la Cazane, de mult dispărută,
încă mai aduce în perimetrul ochiului (interior) muntele şi vegetaţia, cerul şi norii,
drumul şi stâncile, apa şi reflexele....
|
|
Ştefan Călărăşanu se menţine constant în cadrele problematicii
sculpturale ce îl preocupă de o vreme încoace. Volumetrii verticale, acoperite
cu semne, se supun docil unor reliefuri turnate sau încastrate, unor reliefuri ivite sau prinse.
Plutesc pe suprafeţe semne care se închid în sine, semne care nu se comunică,
semne care nu-şi semnifică decât prezenţa-forma şi strălucirea, relieful,
lumina şi umbra. Aşezarea pe un fond, pe un volum primordial acoperit, permite detaşarea şi plutirea.
Nici hieroglife, nici litere, nici cifre, par fragmente dintr-un text necunoscut al unei
civilizaţii de nicăieri, par forme ale unei identităţi fără puncte de sosire. În aceste
asamblaje, sculptorul valorifică superior un soi de artizanal în care combinaţiile de materiale,
inserţiile decorative caută şi propun o altă faţă a respectivului gen artistic.
Nu volumul, nu spaţiul, ci suprafaţa, epiderma primează. Artistul caută un alt limbaj specific, o
altă expresie a sculpturii, vrea să facă altceva, combină, doreşte o altă actualitate,
reconsideră în bună parte mijloace şi proceduri de mare rafinament active, de regulă, în
perioadele manieriste ale artei.
Efectul este, fără îndoială, plauzibil şi convingător.
|