Conditia narativa a imaginii

Condiţia narativă a imaginii
Andrei Medinski - expoziţia personală de pictură "Moartea Inorogului"
critic de artă Ioan Iovan

Pentru pictorul Andrei Medinski narativismul continuă să reprezinte principala sursă a comunicării, în acelaşi timp în care repertoriul stilistic expresionist din fondul principal de procedee se consolidează, devenind un bun artistic personal, conferind o aură emblematică pentru autor, un fel de a fi al artisticităţii ce se lasă firesc asumat. Expoziţia personală deschisă în perioada 27 februarie - 20 martie 1998 la Galeria "Dure" lasă citibilă o perseverenţă justificată în articulaţiile ei esenţiale, tocmai de existenţa neindoielnică a unor substanţiale resurse, a unor reale urgenţe care se cer comunicate. Moartea Inorogului, titlul sub care stă această expoziţie precizează dintru început, manifest, dispariţia din lume a purităţii şi frumuseţii, a bucuriei curate şi a binelui, dispariţia normalitaţii şi a simţului măsurii, dispariţia oricărei pozitivitaţi. Imaginea este normată în totalitatea ei de exclusivitatea personajului, un personaj întreţinut vădit de realitate, dar dimensionat cultural, aspect care este o încercare generoasă, consolatoare a autorului de a-l salva, măcar de a-i atenua inevitabila condamnare. Artistul ţinteşte de fiecare dată o anume situaţie, o anume relaţionare şi întrebuinţează un anume mod de a caracteriza.

Perimetrul atacat este cel al moravurilor, desfăsurându-se fără complexe o pictură de moravuri. Temele decăderii umane, păcatele, căderea liberă din normal în exces, alunecarea ireversibilă în imoral alcătuiesc încărcătura de comunicare. De regulă, sunt activate masca ce nu ascunde, infăţişarea care trădează, împrejurarea care dezvăluie degerescenţă. Atât expresia, cât şi ansamblul de înţelesuri se văd antrenate într-un nelimitat spectacol al exhibărilor de tot felul, al refulărilor, al răbufnirilor, al dezlănţuirilor scăpate de sub control. Situaţiile narative aduse în imagine indică sorgintea literară, faptul ca însuşi culturalul antrenat provine din această zonă. Gestul devine caracteristic, comportamentul, reprezentantiv, ţinuta, simbolică, figura antologică, fizionomia, categorială. Mişună animalele simbolice (maimuţa, calul, câinele, pisica) se aduna de-a dreptul frenetic personaje tipice într-o densitate sufocantă (femeile goale, arlechinii, soldaţii, magistraţii, călugării, puşcăriaşii, cântăreţii, jucătorii de carţi, beţivii, gurmanzii), este convocată o întreagă suită de apariţii mitologice (inorogi, centauri, sirene), sunt aduse o serie de lucruri a căror prezenţă funcţionează insinuant (bananele, măştile, paharele, caruţa, nacela). Totul este impregnat de erotism, toate contribuie la promiscuitate, la decădere, la imoralitate, la pervertire. Simţurile dezlănţuite ale erotomanilor, ale nudurilor de consum, ale băutorilor şi mancăcioşilor se găsesc într-o insurgenţă de neoprit. Duc o viaţă de libertăţi nepermise, de excese impuse până la anulare de sine, pană la autodistrugere. Desigur, se face simţită ironia tăioasă, amară, dar lucrurile se întămplă dincolo de amuzament, dincolo de simpla luare în derâdere. Se instalează greu un tragism negru, o tristeţe năclăioasă. Satisfacţiile devin întâmplări dureroase, sfârşeli într-un final disperat. Disperarea cu care se face sex, se bea şi se mănâncă nu lasă loc nici unei speranţe. Evadarea este imposibilă (Zbor căzut, Căruţa cu proşti) , personajele îşi trăiesc durerea până la absenţă (Infanta, Arlechin, Gravidă), se definesc în situaţii limită (Jucătorii, Lunaticii, Mâncătorul de porumb), se simţ terminaţi (Nărozi, Ea, Discordie). Se lasă identificată, totuşi, în aceeaşi direcţie, o altă posibilă, desfăşurare artistică, mai rafinată, mai subtilă, anunţând un plus al calităţii picturii (Singurătate în trei).