Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(10)
Harpii |
Era aşa cam pe la sfârşitul verii. Într-o zi de duminică. În sat, "lumea ca la urs". Pe care tocmai atunci l-au adus din Fundu Ierboasei. Mort. Puşcat. Era mare cât un bou şi mirosea ciudat. Caii de la căruţa cu hoitul ursului se ridicau din când în când în două picioare. Şi nechezau înspăimântaţi. Ioilă, căruţaşul, îi stăpânea cu greu. Se zvonise că ursul e vrăjit. Deschidea cu brâncile, aşa ca un om, uşile ferecate ale grajdurilor. Apoi, încleştat de vită, o mâna până în râpile prăpăstioase de sub Pădurea Ierboasei. Unde începea s-o mănânce de vie. Animalul mugea sfâşietor până murea. După ispravă ucigaşul se făcea nevăzut. Dar apărea iarăşi după un timp. Aşa a omorât vreo patru mărhăi. Trei vaci şi un bou. Câteva săptămâni s-au necăjit doi vânători să-l puşte. Au luat cu ei şi pe popa Leon. Să le sfinţească puştile. Şi să dezlege vraja. Erau s-o păţească. Fiara s-a căţărat după ei în fagul unde stăteau la pândă. Unul a făcut pe el. Nu se ştie care. Atunci l-a puşcat Imil Borgovan. Lovit de glonţ, ursul s-a dus rostogolindu-se şi urlând în fundul unei râpi. Unde a zăcut încă o jumătate de zi. Până a murit. L-au aşteptat să moară. Acum l-au adus aici în curtea Ocolului Silvic. Îl beleşte Venedic. Iloanul acela care-i braconier. Şi care are un câine de vânătoare împcilit. Adică un nimuric. Să ne înţelegem: este un şorecar. Şi-l cheamă Stalingrad. Iloanul trage acum pielea de pe urs. Dezvelindu-i carnea roşie împănată cu pete mari, galbene de grăsime. Nu ştiu dacă este bună de mâncat. Ba' Larion pădurarul zice că da. Poate. Ştiu doar că untura de urs e bună când te dor şalele. Şi asta o spun babele. Blana ursului şi capul sunt trofee. Acum Venedic taie ştromeleagul ursului. I-l dă lui Izachil. Care fugăreşte cu el femeile. Acestea ţipă speriate şi nu prea. Şi râd. Capul ursului, cu dinţii rânjiţi, ne priveşte cu ochi dojenitori. Lumea pleacă şi se adună în cioşc. La joc. Cioşcul este un fel de pavilion uriaş, rotund şi deschis. Din bârne cioplite şi scânduri de lemn de molid. Cu hăizaş acoperit Cu draniţă. A fost construit împreună cu sătenii de echipa lui Dimitrie Gusti. Pentru adunări populare şi pentru joc. Doar că aici jocul, adică hora, nu-i chiar aşa ca-n "Ion", romanul lui Rebreanu. E înghesuială mare. Ceteraşii satului cântă două piese. Obsedant. O Învârtită de pe Someş şi De-a lungul. Primaş este George Banu. La contralău e Condrate, iar la gordună Hangan de pe Leş. Aşadar, vioara întâia, a doua şi contrabasul. E zăpuşeală. Soarele amiezii decupează umbra acoperişului de deasupra mulţimii. Pe băncile înalte, înşirate de jur-împrejur, stau babele satului. Au năfrămi negre, trase adânc peste feţele zbârcite şi ochii iscoditori. Cine-i cu cine. Printre ele, femei măritate cu baticuri albe pe cap şi îmbrăcate cu cepturi cu pene şi poale cu pânzături. Sunt şi mulţi copii, gură-cască, copii xerox după părinţi. La mijloc, sunt perechile de fete şi feciori. Feţele au capul descoperit, cu părul împletit în cozi groase sau prins în cunună deasupra frunţii. Ici şi colo, înflorit de muşcate roşii. Par nişte domniţe din cartea mea de citire de clasa a treia. Cuminţi. Dar sunt mai puţin cuminţi atunci când în vârtejul jocului poalele cu pânzături colorate se ridică până sus. Dezgolindu-le ademenitor piciorele pline şi albe. Feciorii sunt în cămăşi albe, lungi până la genunchi. Au mijlocul strâns în curea lată din piele împcistrită cu catarame şi nituri lucitoare de alamă. Cu cioareci, adică pantaloni din pănură. Sub pălăriile negre, împodobite cu struţ de flori, feţele sunt impasibile. Preocupate. Oarecum solemne. Ceremonioase. Răsună zugrumat acorduri de strune. Pe bina înălţată cetraşii pornesc o Someşană. Brusc învrăjbite parcă, perechile se rotesc ţanţoş, tropotind mărunt în tactul muzicii. În răstimpuri, câte un fecior ţâpureşte răguşit. Nu înţeleg niciodată cuvintele strigăturii. Uneori, când se îmbată, feciorii se bat. Pentru fete. Dar rareori bagă cuţitul, Mai mult se îngrămădesc încordaţi ca taurii unul într-altul. Cu mâinile răşchirate deasupra capului. lar eu nu mai reuesc să văd nimic din ce se întâmplă acolo. Bărbaţii însuraţi sunt puţini la joc. Cei mai mulţi stau pe marginea drumului cu bătrânii. La poveşti despre mărhăi, fân şi bucate. Sau beau în faţa bufetului. Oamenii îi mai zic încă făgădău. Înlăuntrul localului rămân la datorie doar beţivanii consacraţi. Soarele zilei a obosit. Învârtita e pe sfârşite. Din podelele de lemn, frământate şi roase, se ridică nori de praf. Ce se aşează pe feţele asudate ale oamenilor, modelându-le ca pe nişte statui. Tuşesc. Colbul îmi irită ochii şi gâtul. Mai ales că de câteva zile am un ochi bolnav. Prietenul meu de joacă, Milu, poreclit Churchill, m-a nimerit cu praştia în ochiul drept. E de rău! Ochiul e roşu şi umflat. Mă doftoricesc cu picături de lapte de mamă. Ai mei au chemat-o pe vecina Ana. Are copil mic. Privesc înfiorat sânul imens al Anei eliberat din strâmtoarea cămăşii. Închid ruşinat ochii. Picăturile fierbinţi de lapte se preling în găvanul ochiului închis. "Deschide ochiul, copile!" zice ea. Întredeschid pleoapele şi văd iarăşi de foarte aproape buburuzele din jurul sfârcului roz. Sânul mi se aşează apoi pe faţă. Şi-i simt pe obraz apăsarea caldă care aproape mă sufocă. Respir greu, dar tac. Rabd. Sânul femeii, cu miros de pui de pisică, e moale, fierbinte şi catifelat. Îmi place. Căutam o schiţă pentru compoziţia "Arlechin cu prunc". Asta se întâmpla ieri. Găsesc rătăcită printre hârtii o fotografie îngălbenită de vreme. Mi-o amintesc. E făcută de Bubi. Este poza cu ursul din Fundu Ierboasei. Copilul ce stă cocoţat în spinarea sălbăticiunii sunt eu. Vânător. Am în braţe puşca lui Larion. Oftez. Nici ursul şi nici copilul de atunci nu mai sunt demult. Păcat! Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Balcanii | ||
Arlechin | ||
Compoziţie | ||
Inorog |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|