Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(13)
Plimbarea |
Eram licean când s-a sărbătorit centenarul Coşbuc la Năsăud. În orăşelul plin stup cu oameni. Ca-n "Nunta Zamfirei". Acesta era de fapt şi scenariul sărbătorii. După eveniment, copleşit, miliţianul oraşului a replicat: "Mie mi-a fost de-ajuns. La următorul centenar, pe mine să nu mai contaţi!" Nici pe mine nu se putea conta. Atunci. Nu eram un elev bun. Învăţam numai la disciplinele care-mi plăceau. Şi erau puţine. Iar comportamentul era lamentabil. Eram impulsiv şi contradictoriu. În schimb mă fermecau trupurile. Trupurile de animale. Trupurile de oameni. Şi combinaţiile dintre ele. Colecţionam ilustraţii după picturi şi desene cu minotauri, sfincşi, centauri, amazoane şi sirene. Aveam câteva sute. Am vândut mai târziu colecţia unui coleg. Şi mi-am luat bocanci de fotbal. Joia eram nelipsit la târgurile de vite. Unde cântăream cu ochi de geambaş animalele. Sâmbăta era altfel. Sâmbăta făceau baie interniştii. În baia aceea veche de la subsolul liceului. Acolo manevram manetele ce potriveau apa. Cald! Rece! Trupurile scăldătorilor erau când ciorchine sub duş, când lipite de perete. Ca într-un dans apaş. Până eram smuls din sala cazanelor. Săptămâna ce urma se întâmpla la fel. Doar că de data asta mişcarea îmbăiaţilor aducea cu "Dansul" lui Matisse. Altă dată, în armată, gol-puşcă, aşteptam vizita medicală. Decalotaţi! comanda băţos infirmierul. Şi atunci, din mijlocul zidului de nuduri bărbăteşti se insinua întrebarea: Cu câte degete? Maiorul, medicul regimentului, râdea amuzat. Îi invidiam silueta subţire şi elegantă de actor american. Stăteam gol în faţa lui, oarecum nedumerit. Poţi oare aşa nud să fi demn şi firesc ca primii oameni în Paradis? Eu nu reuşeam. Chiar dacă nu eram şi nu sunt un pudic. Alteori priveam cu ochi iscoditori şi hulpavi trupurile feminine încă băieţoase, de adolescente, ale fetelor de liceu. Colegele mele. Sau cele de matroane împlinite ale altor femei. Dar nu le admiram. Nu încă. Femeile?! Ah! Da. Îmi stârneau doar poftele de animal tânăr şi nepriceput. Dar cu femeile este altă poveste. Poate altădată. Abia acum înţeleg ce nu pricepeam atunci. Eram în căutare de modele. Ca şi acum, de altfel. Abia acum mă străduiesc să înţeleg cu adevărat limbajul trupului. Silabisind cu sârg nudul. Şi pot să spun că nudurile nu sunt poeme. Ca-n "Cântarea cântărilor". Versuri ale îndrăgostitului rege Solomon către sprinţara Sulamita. Pentru pictor nudul este mai degrabă proză. "Nudul, ca şi Moartea, este democratic", zicea Papa Iuliu al II-lea. Cu alte cuvinte accesibil tuturor. De ciudă unii s-au apucat să picteze "vanităţi". Cu schelete şi cranii. Adică nudurile morţii. Paradoxal, dar abia acum au mai multă nevoie de modele. Vii. Atunci, în ultimul an de liceu, veneam în internat noaptea târziu. De la gară. Sau de la birtul "Tri Păduci". Mă furişam înăuntru cu îngăduinţa lui Bozomală. Paznicul liceului. Nu-mi era prieten. Dar îl respectam. Îşi vânduse scheletul Institutului de Medicină din Cluj. Fumam împreună. Ofta adânc: "Viaţă de artist, futu-i!". Nu-l pricepeam, dar îmi plăcea zicerea. Mai apoi, în facultate, la seminarul de anatomie artistică îi puneam scheletului între dinţi o ţigară aprinsă. Şi fumam şi eu. Ce dacă-i schelet? A fost şi el om. Ca Bozomală. Sau ca mine. Dar, oricum, pe mine să nu contaţi! Nici acum. Deşi tinereţea, vremea greşelilor care se iartă, a trecut. De mult. Şi repede. Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Cântec | ||
Ea | ||
Miri |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|