Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(8)
Pan |
Încă o zi. Din vara aceea nesfârşită a copilăriei. Dar de data asta o zi nefastă pentru mine. Prietenul meu de joacă, Milu, poreclit Churchill, m-a nimerit cu praştia în ochiul drept. E de rău! Ochiul e roşu şi umflat. Mă doftoricesc cu lapte de mamă. Ai mei au chemat-o pe vecina Ana. Are copil mic. De ţâţă, Eu sunt ceva mai mare. Şi ghinionist. S-a întâmplat ieri. Vânam împreună cu Milu o pasăre cu pene albastre. Ceva mai mică decât un cuc. De două ori mi-a scăpat de pietrele catapultate de praştie. Apoi, înspăimântată, s-a pitit într-o scorbură. Aşa. Deci aici are cuibul. M-am căţărat după ea, şi să vezi! Bag mâna înăuntru şi pasărea mă ciupeşte. Adânc. Până la sânge. Totuşi o înhaţ. Se zbate disperată. Şi-mi scapă printre degete. După care îşi ia zborul pe deasupra capului meu. Zbârrr! Atunci m-a trăznit Churchill cu praştia între ochi. Mai precis în marginea unui ochi. Uimit. S-a holbat la mine. După care a fugit. Ameţit, m-am prăbuşit printre crengi. O ramură mi-a zgâriat obrazul. Ce mică e lumea văzută cu un singur ochi! Şi dureroasă când e privită prin crăcana praştiei. N-aş fi crezut! Dar măcar am găsit cuibul păsării albastre. Ochiul bolnav îmi pulsează intermitent sub pleoape. Acasă spun că m-am lovit cu o creangă. În parte e adevărat. Şi suport ispăşit tratamentul cu laptele de mamă din sânul Anei. Dar astăzi de dimineaţă am stat pitulat lângă scorbură. Până a plecat pasărea. După care i-am luat ouăle. Sunt trei ouă mici, pătate cu roz. Le învelesc în batistă şi le pun în buzunarul cămăşii. Lângă inimă. Din când în când le scot şi le aşez în podul palmei. Le admir. Ca pe un trofeu. De vânătoare. S-a înserat. Focul pâlpâie prieteneşte în sobă. Mama aprinde lampa. A venit şi tata. Suntem cu toţii acasă. Miroase îmbietor a mămăligă caldă. A lapte. Şi a ouă prăjite cu jumări. I-am arătat mai devreme mamei micile trofee. Dar ea n-a vrut să le spargă pentru papară. Povestesc tatei întâmplarea. Mai puţin cea cu praştia. Şi deodată lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. De-a dreptul dramatică. Până acum n-am ştiut că sunt hoţ. Aşadar hoţ, nu vânător de păsări! Fiindcă le fur ouăle. Şi acum păsările plâng. După puii lor orfani. Ce stau neajutoraţi în găoace. Unde plâng şi ei după mama lor. Desigur, plâng foarte încet. Deoarece eu nu-i aud. "Şi eu nu vreau să cresc un hoţ!" mai adaugă tata imperativ. "Mai bine plec în lume!" Înşfacă, apoi, cu o mână săculeţul cu făină de porumb iar cu cealaltă sita de cernut. Mi se taie răsuflarea. Pentru mine imaginea e terifiantă. Cu sacul în spate, voit aplecat şi gârbovit ca un pelerin rus obosit. Cu sita atârnând jalnic de braţ tata dă să iasă din casă. Mă agăţ de el cu disperare. Înlănţuindu-l cu mâinile şi cu picioarele. Plâng amarnic. Mă simt deja părăsit, pierdut şi orfan. Trăiesc plenar cea mai mare spaimă a copilăriei. Spaima copilului pierdut şi părăsit. Aştept ca mama să-mi ia apărarea. Dar ea tace. Plâng rugător. În hohote. Până şi cel mai mare criminal a avut o mamă. Care l-a iubit. Mai mult sau mai puţin. Acum, tata o lasă mai moale cu plecatul. Dar mă mustră în continuare. Mai aud: "Azi furi un ou, iar mâine un bou!" Dar mie nu-mi trebuie nici un bou! Mie-mi ajunge vaca. Pe care trebuie să o duc la păscut în fiecare dimineaţă. Sughit de plâns. Ouăle s-au încălzit în pumn. "Du-te şi pune-le înapoi!", îşi încheie tata discursul. O zbughesc grăbit pe uşă afară. Bucuros. Afară e noapte. O noapte caldă şi întunecoasă. Luna de pe cer s-a ascuns de frică după deal. Dar mie nu-mi e frică de întuneric. Şi apoi, cunosc aproape cu ochii închişi locurile şi cărările. Acum întunericul doar le estompează. Ajuns în fundul grădinii mă caţăr pe bâjbăite până la scorbura cu pricina. Vâr încetişor mâna. Pasărea e acolo. Dar nu mă mai ciupeşte. Dau drumul uşor ouălor fierbinţi în cuib. Pe lângă trupul ei zvelt şi alunecos. Cobor în iarba umedă. Îmi şterg mâinile păcătoase de turul nădragilor. Am făcut-o şi pe asta! Deasupra, în înalt, o stea roşie strălucitoare brăzdează cerul de la apus spre răsărit. Acum ştiu că era un OZN. Mă îndrept orbecăind spre casă. Înăuntru voci. Mă apropii tiptil. Ascult cu urechea lipită de lemnul uşii. Vocea mamei: "Acum te-ai găsit să-i faci educaţie! Trimiţi copilul noaptea în grădină pe întuneric! Ce fel de pedagog mai eşti şi tu?!" Aşaaa... Care va să zică îl ceartă şi pe el cineva. Atunci mai stau puţin pe-afară. Mă cuibăresc pe treptele casei, ca un orfan ce sunt. Zborul neaşteptat al unei păsări de noapte mă face să tresar. Pisica mea Ţanca se împleteşte alintat de genunchii mei. Mai am un aliat. Apoi se deschide uşa. În lumina deschizăturii zăresc o siluetă dragă. "Aaalic!" răsună vocea mamei. La care eu răspund întotdeauna. Viiin! Şi tropăind uşor intru în casă. Umil şi pocăit. Arunc pe furiş o privire cercetătoare în jur. Toţi tac. Cu ochii mari şi înduioşaţi îndreptaţi asupra mea. Doar tata mai e încruntat. Puţin. Dar în colţul gurii îi tremură şi lui un început de zâmbet. "Uită-te la el cum arată!" zice el şi pufneşte în râs. lzbucnesc toţi în râs. Şi mama şi cele două surori ale mele. Mă duc la oglindă să mă văd şi eu. Din apele ei mişcătoare mă priveşte un cap de copil îmbufnat, zăpăcit şi ciufulit. Cu un ochi încercănat ce aduce cu o omletă nereuşită. Cine-i amicul? * Sunt în Grecia. La Vertiskos. O localitate de munte. Invitat într-o tabără înternaţională de pictură. Botezată frumos Vremea Afroditei. De ce nu s-ar întrupa Afrodita şi la munte? Şi de ce trebuie neapărat din spuma mării? Pentru care venisem, de fapt, în Grecia. Tabăra fusese mutată în ultima clipă de pe ţărmul mării într-un vârf de munte. E adevărat, nu prea înalt. Artiştii din nord (Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca) veniţi cu avionul erau în slip de baie. Trişti au târguit mai apoi nişte haine groase în Thessaloniki. Balcanii nu se dezmint. Dar nordicii s-au împăcat cu uzo. Programul începe la ora zece. Aşa că dimineaţa fac jogging. Alerg însoţit de o haită de câini vagabonzi. Simpatici. Până sus la o stână de capre a unui aromân. Poate vlah. Cioban. Om singur. Stau lângă foc, în mijlocul stânii, tolănit pe o saltea Relaxa aproape nouă. Despre care nu-mi explic cum a ajuns aici. Şi examinez curios puşca păstorului. O flintă veche cu ţeavă neobişnuit de lungă. Pe care are montată o lunetă ultimul răcnet. Ultramodernă. Aflu acum că până nu demult prin apropiere a fost o bază militară americană. Este ceva vânat pe aici? Îl descos eu mimând oarecum întrebarea. "Doar câini turbaţi şi păsări!", îmi răspunde el amuzat şi folosind din belşug pantomima. Ce fel de păsări? Cu-cu! lntonează el vesel. Am înţeles. Omul meu singur cuc vânează cuci. Zâmbesc. Şi-mi amintesc de copilăria mea. După-amiază pictez Pasărea albastră. Cuibărită la sânul unei Afrodite. Am scris acolo, în catalogul taberei de pictură (Art Village - International Art Festival - Aphrodite 1996) un motto. Pentru colegele mele artiste. Dar mai ales pentru una din ele. O Afrodită mignonă, cu ochii verzi. Poate-i traduce careva în greaca veche: "Există o vreme a înfloririlor. Zile şi nopţi când trandafirii înfloresc în şoaptă. Alb şi mai apoi roşu. Vremea când fetiţa de ieri e iubita de azi. Zile când în braţe îi înfloreşte buchetul de mireasă. Apoi înfloreşte inima la scâncetul primului copil. Şi mai apoi înfloreşte inima la zâmbetul primului nepot. Şi tot aşa, mereu şi mereu. Există dintotdeauna o vreme a înfloririlor. Vremea Afroditei. Fiindcă fiecare dintre voi a fost, este şi va rămâne pentru cineva o Afrodită. Pentru totdeauna! Şi pentru mine. Acum!" La întoarcerea în ţară mă opresc pe la Consulatul Român din Tessaloniki. Aşezat pe aleea de lângă ţărmul golfului. Lângă Turnul Alb. E toamnă. Cu o zi uitată din vară. Calmă. Şi cu un soare de miere. Tăcere. Ţărmul e pustiul. Doar mama şi noi. Amândoi. Aproape. Aproape insinguraţi. De aici până departe, în larg, Marea Egee e senină. Ca o copilărie. Ca un vis. De neuitat. Şi totuşi... Adio! lasas! Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Acrobaţi | ||
Înghiţitorul de săbii | ||
Melancolie | ||
Athos | ||
Inorog | ||
Chef |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|