Andrei Medinski. "Nacela ruptă" (9)

Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(9)

Cântec
(1991)

Povestea mama. Eu eram prea prunc ca să ţin minte totul. Povestea mama că atunci, demult, am mai avut un frate. Vasile. Un copil din Moldova. Locuiam în Dumitra. O localitate săsească. La jumătatea drumului dintre Năsăud şi Bistriţa. Tata era notar acolo când au adus copii moldoveni. Era pe vremea foametei din Moldova. După anii de secetă. Înghesuiţi în coridorul strâmt al primăriei, vreo douăzeci de copii slabi şi palizi. Cu vârste între cinci şi doisprezece ani. Urmau să stea în sat. Oploşiţi pe la gospodăriile celor mai avuţi. Până trecea foametea. A fost ca la licitaţie. Doar pe Vasile nu l-a vrut nimeni. Era prea mic şi prăpădit. Slăbănog şi cu o burtă uriaşă. Avea şi râie. Mama, miloasă cum era, l-a luat la noi. Şi l-a îngrijit ca pe copilul ei. Dar şi el era cuminte şi harnic. Aşa că, vreo jumătate de an Vasile a fost fratele nostru. Şi mai ales al meu. Era mai mare ca mine şi mă răsfăţa. Apoi a trebuit să plecăm. Tata a primit post în învăţământ într-un sat de munte. Undeva în nordul judeţului. Dar fratele Vasile nu avea voie să plece din localitatea unde a fost repartizat. A rămas la o vecină.

Din vremea aceea îmi amintesc bine doar ziua plecării. Era o dimineaţă senină de vară. Căţărat pe parapetul podeţului de lângă casă, Vasile ţipa plângând cu sughiţuri: "Tanti Liza, nu mă lăsa!" (pe mama o chema Eliza). Dintotdeauna plecările au o tristete a lor. Iar atunci, dacă nu de altceva, desigur, prin contagiune jalea a cuprins întreaga familie. Acum nu plângea numai Vasile. Plângeam toţi. Tata nu. El era bărbat. Şi-am plâns tot drumul până am ieşit din sat. Eu mai tare decât toţi. Fiindcă nu înţelegeam de ce plâng ceilalţi. Şi ce-i cu Vasile de a rămas acolo. Când ei au încetat am tăcut şi eu.

Stăteam cocoţat pe o canapea în vârful căruţei. Căruţă plină stup cu lucruri şi mobilă. Trasă cu greu de doi cai mărunţi. Şfichiuiţi din când în când de biciul căruţaşului. Frumos bici mai avea! De acolo, de sus priveam lumea cu ochi mari şi curioşi de copil. Am călătorit aşa vreo jumătate de zi până am ajuns la destinaţie. În satul unde tata primise postul. Şi-mi amintesc aievea drumul şerpuit pe lângă râu. Pe sub păduri umbroase de fag şi molid. Până la o casă joasă, ţărănească, aşezată lângă un pârâu. Casa unde urma să şedem. Mi-a plăcut. Şi satul acela de munte avea să fie locul cel mai fericit al copilăriei mele.

Sătenii ne-au primit cu oarecare ostilitate. Asta la început. Răutăcios, unul ar fi zis: "A venit noul învăţător cu o ciurdă de copii". Copii eram trei. Cele două surori şi eu. Fără Vasile. Eu eram mezinul ciurdei. De atunci ştiu că ciurda, adică turma începe de la trei exemplare.

În a doua primară, când am învăţat balada "Mioriţa", i-am zis învăţătoarei că ciobanii aceia aveau împreună doar nouă oi. Le puteam păzi şi eu. Aveau mai puţine decât badea Calistru. Care avea mai multe oi, dar nu avea baladă. Neavând o oaie năzdrăvană. Ce logică de fier aveam încă de pe atunci! Şi mai ştiu că tare mi-aş fi dorit un frate mai mare. Care să-i bată pe toţi. Adică nu. Numai pe cei pe care nu-i puteam dovedi eu. Cu pumnul. Sau cu ifosele mele de copil răsfăţat. Dar cum se întâmplă aşa, firesc, viaţa a mers mai departe şi fără Vasile. Eu l-am mai regretat o vreme. Apoi l-am uitat. Doar mama îşi mai amintea uneori de el. Şi lăcrima. Asta până când a aflat că toţi sinistraţii au fost duşi înapoi la casele lor.

Mult mai târziu tata, om şcolit, l-a căutat prin evidenţa populaţiei. Se pare că l-a găsit. Spunea odată că Vasile al nostru ar fi profesor de matematică. Pe undeva prin judeţul Bacău. N-am înţeles de ce n-a încercat niciodată să-l întâlnească. Şi nici Vasile pe noi. Acum înţeleg. Oamenii vor să uite. Vor să uite pentru totdeauna amintirile dureroase. Dacă pot. Eu nu ştiu dacă e bine aşa. Poate nu. Oricum, tare mi-aş fi dorit un frate mai mare. Aşa ca Vasile. Vasileee! Ba nu. Nu aşa. Aşa: Domnule profesor Vasile, ştiţi ce greu am răzbit eu la matematici?! Nu-i bine nici aşa. Hai s-o lăsăm baltă! Prea de multe ori omul de gheaţă din mine se topeşte la primul afect. Şi se spune că afectivii sunt oameni slabi. Labili. Dar mă gândesc, frate Vasile, că asta m-a ajutat să fiu pictor. Tu ce crezi?

Andrei Medinski. "Nacela ruptă"
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

Cântec
(1992)

Lăutari
(1991)

Arlechin
(1993)

Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski

Andrei Medinski "Nacela ruptă"(9)

Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(9)