După ridicarea "cortinei" s-a putut vedea în sfârşit
peisajul răvăşit al acestor locuri: pământul
bătătorit şi sterp, ca într-un ţarc dezafectat,
dând măsura cât mai sugestiv cu putinţă a dezastrului.
Deosebirile nu lipsesc dar asemănările sunt mult mai puternice -
aceeaşi tristeţe sporită de speranţe neîmplinite,
ignorarea reciprocă, izolarea faţă de circuitele mediatice ale
lumii occidentale. Pierdut astfel între frontierele devenite bariere de
netrecut, dincolo de "integrarea" de care vorbesc politicienii, Estul se vede
exclus de la masa europeană. Confruntat cu dificultăţile
economice în care se afundă tot mai adânc ca într-o
mlaştină, el constată că nimeni nu mai are timp şi
interes pentru condiţia lui, nici măcar el însuşi.
Artistul estic trăieşte cu o sensibilitate sporită,
amplificată de subiectivitatea lui, drama acestei "zone". El poartă
ca pe un stigmat mizeria, sărăcia, izolarea poporului din care face
parte. Şi, într-o lume disperată care strigă deodată,
artistul trebuie să-şi găsească mijloacele proprii pentru
a se face rapid înţeles. Dintre genurile artei, artistul estic
îl alege pe cel mai direct - performance-ul. Acesta fusese în timpul
regimurilor comuniste forma sa de a-şi manifesta protestul, fiind
în general interzis.
Alegerea Timişoarei ca loc de desfăşurare a festivalului
este încărcată de semnificaţii: oraşul a devenit un
simbol al acestei dureroase eliberări de sub comunism. Şi dacă
în general peste tot în Est înlăturarea comunismului s-a
făcut în mod blând, prin revoluţii de "catifea", la
Timişoara s-a vărsat cu adevărat sânge pentru răscumpărarea
libertăţii românilor. Pe de altă parte, Timişoara a
fost în totdeauna unul din centrele cele mai reprezentative, mai
interesante şi mai dinamice din ţară datorită unei
mişcări de avangardă din anii '60-'70 (Grupul Sigma), care a
întreţinut treaz spiritul inovator şi gustul pentru experiment.
Întâlnirea în acest oraş a unor artişti din Estul
Europei a permis o tipologizare a problematicii. Agresat continuu dinspre
exterior, artistul trăieşte la limita existenţei,
supunându-se unor torturi fizice masochiste (ace înfipte în
braţ, lovituri regulate ale pieptului cu ciocanul) până la
starea de evaziune tulbure provocată de narcoză (grupul "Aby Space",
Polonia).
O altă obsesie a Estului este cadrul politic. După anul
revoluţionar 1989, odată cu căderea comunismului, reapar elanurile
naţionale înfrânte timp de peste 40 de ani de dictatură.
Această mişcare naţionalistă generează conflicte
puternice, unele scăpate de sub control (de exemplu cel din foasta Yugoslavie).
Invitaţia noastră pentru un artist din Subotica, Slavko Matkovic,
a rămas fără răspuns. În acest context, instalaţia -
acţiune a Ruxandrei şi a lui Ion Grigorescu - face apologia
legăturilor balcanice prin intermediul "arborelui genealogic" personal al
artistului. Pe de altă parte cei doi au realizat o anchetă cu publicul
vizitator referitoare la iminenţa unui război în zonă, o
sondare neliniştită a stării de spirit generale.
"Antiperformanţa" lui Dan Perjovschi, "care durează cât
autorul ei" s-a intitulat "România", cuvânt ce a fost tatuat pe
umărul artistului în faţa unui public, într-un "spectacol
plictisitor, intim şi definitiv", după cum susţine artistul.
El plasează valoarea acestui tip de discurs naţionalist într-un
mediu subcultural, în lumea interlopă.
Stimulaţi de atmosfera europeană a Timişoarei, de
superioritatea pe care o are prin amestecul mai multor culturi, grupul
Ütö Gustav şi Kónya Réka au pus în
evidenţă problema convieţuirii împreună a maghiarilor
şi a românilor într-o intervenţie patetic interpretată.
Neputinţa comunicării dintre Est şi Vest, lipsa de receptivitate
a acestuia din urmă, produce o incredibilă izolare în chiar secolul
comunicării şi al mediei. La aceasta se referă ironic şi
abrupt Teodor Graur în acţiunea intitulată "Speaking to Europe
from Europe".
O provocare a habitudinilor noastre prin demolarea radicală a unor tabu-uri
legate de sex şi de pâine a fost realizată cu un înalt
profesionalism de János Szirtes şi de Lugossy László (Ungaria).
Tot în această categorie se plasează şi Imre Bukta (Ungaria),
care formulează ironii cu un umor uşor absurd la adresa contextului politic
şi cultural est-european.
Problematica ecologistă a lui István
Kovács (Ungaria) se adaptează genului de performanţă
practicat de artist - body art.
Aflaţi în căutarea unei rezolvări pentru o stare
interioară-limită, unii artişti se retrag în mitologii personale,
făurite de ei înşişi. Astfel, Amalia Perjovschi se descarcă
asupra dublului său, o păpuşă de cârpă,
eliberându-se prin gesturi brutale sau tandre de trăirile
purificatoare, iar Sorin Vreme îşi construieşte un întreg
mecanism - complicat şi absurd - abilitat să preia gesturile vane,
stereotipe, desprinse dintr-un prea tern cotidian.
Pe această temă este construit şi filmul video "Cocktail automatic",
realizat de Geta Brătescu şi Alexandru Solomon, care beneficiază de
o savantă tratare tehnică, capabilă să sublinieze rutina,
automatismul exasperant al unor gesturi.
Şi modalităţile de exprimare ale artiştilor sunt foarte diferite.
De la expresia existenţială cea mai autentică a grupului polonez "Aby Space",
de la acţiunea corporală a lui István Kovács, până la
intervenţiile folosindu-se de mijloace teatrale ale artiştilor slovaci
(Juhász Jozsef şi Zalaba Zsuzsa) sau până la experimentalismul
din performanţa muzicală a lui Alexandru Patatics, artiştii participanţi
la festival au ilustrat cele mai importante direcţii ale genului. Însă
dincolo de orice speculaţie ei s-au dovedit autentici şi profund motivaţi
în demersul lor plastic. Această sinceritate este dublată de o
spiritualitate aparte.