După ridicarea "cortinei" s-a putut vedea în sfârşit peisajul răvăşit al acestor locuri: pământul bătătorit şi sterp, ca într-un ţarc dezafectat, dând măsura cât mai sugestiv cu putinţă a dezastrului. Deosebirile nu lipsesc dar asemănările sunt mult mai puternice - aceeaşi tristeţe sporită de speranţe neîmplinite, ignorarea reciprocă, izolarea faţă de circuitele mediatice ale lumii occidentale. Pierdut astfel între frontierele devenite bariere de netrecut, dincolo de "integrarea" de care vorbesc politicienii, Estul se vede exclus de la masa europeană. Confruntat cu dificultăţile economice în care se afundă tot mai adânc ca într-o mlaştină, el constată că nimeni nu mai are timp şi interes pentru condiţia lui, nici măcar el însuşi.

Artistul estic trăieşte cu o sensibilitate sporită, amplificată de subiectivitatea lui, drama acestei "zone". El poartă ca pe un stigmat mizeria, sărăcia, izolarea poporului din care face parte. Şi, într-o lume disperată care strigă deodată, artistul trebuie să-şi găsească mijloacele proprii pentru a se face rapid înţeles. Dintre genurile artei, artistul estic îl alege pe cel mai direct - performance-ul. Acesta fusese în timpul regimurilor comuniste forma sa de a-şi manifesta protestul, fiind în general interzis.

Alegerea Timişoarei ca loc de desfăşurare a festivalului este încărcată de semnificaţii: oraşul a devenit un simbol al acestei dureroase eliberări de sub comunism. Şi dacă în general peste tot în Est înlăturarea comunismului s-a făcut în mod blând, prin revoluţii de "catifea", la Timişoara s-a vărsat cu adevărat sânge pentru răscumpărarea libertăţii românilor. Pe de altă parte, Timişoara a fost în totdeauna unul din centrele cele mai reprezentative, mai interesante şi mai dinamice din ţară datorită unei mişcări de avangardă din anii '60-'70 (Grupul Sigma), care a întreţinut treaz spiritul inovator şi gustul pentru experiment.

Întâlnirea în acest oraş a unor artişti din Estul Europei a permis o tipologizare a problematicii. Agresat continuu dinspre exterior, artistul trăieşte la limita existenţei, supunându-se unor torturi fizice masochiste (ace înfipte în braţ, lovituri regulate ale pieptului cu ciocanul) până la starea de evaziune tulbure provocată de narcoză (grupul "Aby Space", Polonia).

O altă obsesie a Estului este cadrul politic. După anul revoluţionar 1989, odată cu căderea comunismului, reapar elanurile naţionale înfrânte timp de peste 40 de ani de dictatură. Această mişcare naţionalistă generează conflicte puternice, unele scăpate de sub control (de exemplu cel din foasta Yugoslavie). Invitaţia noastră pentru un artist din Subotica, Slavko Matkovic, a rămas fără răspuns. În acest context, instalaţia - acţiune a Ruxandrei şi a lui Ion Grigorescu - face apologia legăturilor balcanice prin intermediul "arborelui genealogic" personal al artistului. Pe de altă parte cei doi au realizat o anchetă cu publicul vizitator referitoare la iminenţa unui război în zonă, o sondare neliniştită a stării de spirit generale.

"Antiperformanţa" lui Dan Perjovschi, "care durează cât autorul ei" s-a intitulat "România", cuvânt ce a fost tatuat pe umărul artistului în faţa unui public, într-un "spectacol plictisitor, intim şi definitiv", după cum susţine artistul. El plasează valoarea acestui tip de discurs naţionalist într-un mediu subcultural, în lumea interlopă.

Stimulaţi de atmosfera europeană a Timişoarei, de superioritatea pe care o are prin amestecul mai multor culturi, grupul Ütö Gustav şi Kónya Réka au pus în evidenţă problema convieţuirii împreună a maghiarilor şi a românilor într-o intervenţie patetic interpretată.

Neputinţa comunicării dintre Est şi Vest, lipsa de receptivitate a acestuia din urmă, produce o incredibilă izolare în chiar secolul comunicării şi al mediei. La aceasta se referă ironic şi abrupt Teodor Graur în acţiunea intitulată "Speaking to Europe from Europe".

O provocare a habitudinilor noastre prin demolarea radicală a unor tabu-uri legate de sex şi de pâine a fost realizată cu un înalt profesionalism de János Szirtes şi de Lugossy László (Ungaria). Tot în această categorie se plasează şi Imre Bukta (Ungaria), care formulează ironii cu un umor uşor absurd la adresa contextului politic şi cultural est-european.

Problematica ecologistă a lui István Kovács (Ungaria) se adaptează genului de performanţă practicat de artist - body art.

Aflaţi în căutarea unei rezolvări pentru o stare interioară-limită, unii artişti se retrag în mitologii personale, făurite de ei înşişi. Astfel, Amalia Perjovschi se descarcă asupra dublului său, o păpuşă de cârpă, eliberându-se prin gesturi brutale sau tandre de trăirile purificatoare, iar Sorin Vreme îşi construieşte un întreg mecanism - complicat şi absurd - abilitat să preia gesturile vane, stereotipe, desprinse dintr-un prea tern cotidian.

Pe această temă este construit şi filmul video "Cocktail automatic", realizat de Geta Brătescu şi Alexandru Solomon, care beneficiază de o savantă tratare tehnică, capabilă să sublinieze rutina, automatismul exasperant al unor gesturi.