Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(11)
Lăutar |
Din copilărie iubesc animalele. Alţii nu. Animalele simt asta. Un prieten a fost muşcat de câine de vreo şapte ori. Odată, chiar de un cal. Calul era parcat în faţa unei cârciumi mărginaşe. "Mama ta de cal!" îl înjură în gând prietenul meu ferind balta ce se prelingea de sub cocie inundând trotuarul. La care calul, sforăind nervos, îl înşfacă cu dinţii de umăr şi-l zgâlţâie zdravăn. În ce limbaj i-o fi priceput oare înjurătura? Dar despre cai şi pisici altădată. Tot prietenului meu i s-a pripăşit o viperă în portbagajul maşinii. La Herculane. Cu groază, a strivit-o cu roata de rezervă. Dar pentru şerpi am şi eu o oarecare nelinişte. Să-i zicem reţinere. Deşi la început îmi erau simpatici. Tata m-a învăţat să-i capturez. Îi înhăţam de după ceafă cu palma învelită într-o frunză de brusture. Mă jucam cu ei pe lespezile din mijlocul curţii, după care îi eliberam. Altă dată, la munte, am prins împreună cu tata un şarpe albastru. Era uriaş. Şi rece ca o ţeavă de puşcă. L-am întâlnit mai apoi stigmatizat în Biblie. Saul ca motiv falic. În laic. Şarpele albastru de atunci se grăbea să se pituleze în găurile de sub stânci. Eu îl trăgeam de coadă, iar tata se opintea la bolovanul sub care părea ancorat penitentul. Dacă ne-ar fi văzut mama, ne-ar fi alungat de-acasă pe amândoi. Doar că vaga mea simpatie pentru reptile s-a pierdut cu totul atunci când un şarpe de casă l-a înghiţit pe Firicel. Brotacul verde şi mic ca o bijuterie. Cel care vestea ploaia. Forma brotăcelului se citea monstruos prin trupul şarpelui. L-am răzbunat pironind cu două cuie şarpele în mijlocul cărării ce ducea la fântâna lui Şucu. Femeile ce cărau apă călcau pe el, aruncau găleţile şi o luau la goană ţipând. Eu urmăream spectacolul din spatele tufişurilor. Pentru asta am luat o bătaie bună de la tata. Smiorcăiam într-un colt. "Du-te şi adapă vaca!" îmi zice mama ca să mă scape. Pe atunci o aveam pe Dumana. O vacă blândă, neagră, ţintată cu alb în mijlocul frunţii. Dimineaţa mă duceam cu ea pe Blidirel. La păşune. Era tare cuminte. Seara venea singură acasă. Eu rămâneam uitat pe deal sau la râu. Au vândut-o ai mei, pe Ilva Mare. În anul când Maia, sora cea mare, a intrat la liceu. Atunci am mers cu Dumana mai mult de jumătate din drumul spre târg. Mă privea rugător şi vroia să se întoarcă. Acasă am plâns pe ascuns în grajdul gol unde mai stăruia încă mirosul de lapte, de fân şi de balegă. Acum ies şi deschid larg poarta. Pe uliţa îngustă trece încet un cortegiu. Mă iau după el. La mijloc e Florean, boul alb pătat al lui Hucioaie. Şchiopătează rău de piciorul drept. Şi l-a frânt la butinul din Dealul Glodului. Intră cu greu în ograda aşezată în pantă a lui badea Pavăl Precup. "Hai măăă!", strigă la el ba' Pavăl şi-l loveşte uşor, gospodăreşte, cu palma peste spatele acoperit cu păr alburiu inspicat. Şi înfăşoară apoi strâns funia groasă dintre coarnele boului de trunchiul zgrunţuros al salcâmului. După care, cu mâna dreaptă, păroasă caută barosul. Boul e lovit în frunte. Scurt. Florean ezită o clipă pe picioare. Poticnit. Apoi îngenunchează nedumerit. În ochiul deschis, holbat se răsfrânge o lume micşorată. Cuţitul fulgeră deschizându-i venele gâtului. Sângele ţâşneşte înalt. Trupul tremură înfiorat. Cade. Limba îi atârnă moale pe o parte a botului. Spume însângerate îi însoţesc respiraţia gemută. Închid ochii. Şi mie răsuflarea îmi scapătă într-un oftat. Plec. Când am revenit, carcasa uriaşă, aburindă a lui Florean strălucea în lumina amurgului. Amestec de roşu carmin şi alb. Lângă rozuri violacee şi acorduri surde de griuri. Era acolo, atârnat de grinda şurii, boul jupuit, adică belit, al lui Hucioaie. Aşa cum l-a pictat Rembrandt. Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Sirena | ||
Acvatică | ||
Cântec |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|