Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(2)
Ispitiri |
Când eram copil am căzut dintr-un prun. Era lângă zidul de piatră al grădinii. "Opreşte-mă! Opreşte-mă!", îi strig eu surorii speriate în timp ce mă rostogolesc de durere pe panta grădinii. N-am putut merge vreo trei zile. Fatidic, sub acelaşi copac m-au înţepat şi viespile. Am început să-l urăsc. Tata mi-l dădea ca exemplu. Prunul este un copac care ştie să moară. Oamenii nu ştiu să facă asta. Lua în fiecare an mlădiţe de altoit din copacul acela. Copacul a murit dejghinându-se sub greutatea ultimului rod. L-am tăiat eu. l-am lăsat un ciot la înălţimea zidului. Nu i-a plăcut. Într-o noapte s-a prăvălit cu zid cu tot. * Stâna fumegă lin în lumina amiezii. Mă strecor tiptil în sălaş. Înăuntru baciul stă nemişcat. Încovoiat. Parcă în rugăciune deasupra vasului uriaş şi plin cu lapte. Mâinile mari şi păroase sunt vârâte în lapte. Până mai sus de coate. Ochii mari, holbaţi ca două cepe albe, privesc în neant. Precum Condrate. Ceteraşul orb. Din gura ştirbă şi întredeschisă, încremenită într-un surâs solitar, curge o dâră subţire de salivă. Trec pe lângă el fără să mă vadă. Speriat. Sunt în spatele lui. Privirea mi se concentrează pe chelia lucioasă terminată brusc în ceafa brăzdată şi arsă de soare. Tăcerea prelungită mă înfioară. Încerc în gând o întrebare. "Tu ce pizda mă-tii vrei?", izbucneşte neaşteptată vocea răguşită a baciului. Trupul şi mâinile îi rămân în continuare nemişcate. O zbughesc afară. Să mai rămân sau să plec? Uşa se dă larg la o parte şi baciul iese maiestuos. "Eşti domnişoru' lu' domnu' învăţător?" Nu răspund. lntrăm dincolo. Înşiraţi pe scânduri groase şi negeluite, albi-galbeni, caşii. Dolofani şi revărsaţi ca sânii lui Venus din Willendorf. Alege unul. "Să-l mâncaţi sănătoşi! Şi să le spui de la mine sănătate multă la doamna şi domnu' învăţător!" Nu le spun nimic! răspund furios în gând. Sunt supărat. Plec. Soarele coboară încet spre asfinţit. Mă opresc pe dâmbul Tarniţei. Trag adânc aer în piept. Chiuiesc. Aşa se spune aici la hăulit. "Uuu... măăă!" Ecoul îmi răspunde de undeva de pe lângă Crucea lui Pcipcirel. Şi încă o dată. "Uuu... măăă!" Deodată, din mine, injuria porneşte brusc modulându-se în văzduh şi cade mai apoi sugrumată în Pârâul Tătarilor. * Seara vine repede. Stâna rămâne undeva în dreapta. Grăbesc pasul. Nu vreau să mă prindă noaptea în pădure. Alerg poticnindu-mă în muşuroaiele de cârtiţe din Poienile Popii. În spinare, cald şi umed ca un copil mic, caşul îmi lipeşte cămaşa de piele. Din apropiere strigă cu glas aproape omenesc o pasăre de noapte. O recunosc. E Tyto stryga. Alerg mai repede strivind în picioare tufele înalte de sţeregoaie. Inima mi se zbaţe în gât. Mă opresc să răsuflu. Sunt pe Priporul Săcăturii. Noaptea e în toată puterea ei. Noaptea de Sânziene. Poate e vremea. Vremea când se deschid cerurile. Jos, la picioarele mele, în întuneric, satul. În întuneric o singură lumină. Ai mei n-au stins încă lampa. Mă aşteaptă. Sus, cerul imens, adânc şi albastru. Cu puzderie de stele. Din când în când cade câte o stea. A mai murit un om! Aşa se zice. În imensitatea de deasupra o simt. O simt stingheră şi tremurătoare. Steaua mea. Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Acvatică | ||
Căderea | ||
Cântec |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|