Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(7)
Golem |
Copile, acuma să nu plângi! Fii bărbat! Zicea tata. Mă ţineam coadă după el şi mi-am prins mâna în uşa grea de la grajdul cailor. Stăteam cu degetele zdrelite vârâte în gură. Nu plângeam. Nu aveam voie. Dar ştiam că o să fiu răzbunat. O să-l certe mama că n-a avut grijă de mine. Am fost bărbat şi nu am plâns atunci când am căzut din prun. Am zăcut cocârjat vreo trei zile. Am tăiat mai apoi copacul. După ce s-a dejghinat de rod. M-am răzbunat. Eram doar bărbat! Bărbaţii n-au voie să plângă! Plâng doar femeile. Şi Picasso a pictat "Femeia care plânge". Bărbatul este întotdeauna un "theseus". Un erou!? El descâlceşte labirintul ajutat de firul tors al unei Ariadne. După care o uită. Femeia plânge. Plânge până şi după Minotaur. Curg lacrimile şiroi pe faţa preotului Leonte. Prietenul meu. Atunci când vorbeşte oamenilor la înmormântări. Lacrimi de bucurie îi umplu ochii. La botezuri şi la nunţi. Dar el are voie să plângă. Nu este bărbat. Este preot. Cred că puteam să fiu şi eu un preot bun. Dacă mă botezam de fiecare dată cu pruncii. Dacă nunteam cu mirii. Dacă mă îngropam cu răposaţii. Dar atunci nu mai eram bărbat. Ce fac oare bărbaţii cu lacrimile rămase neplânse? Cu lacrimile de bucurie, de durere, de ură, de dragoste... Rămân cu ele şi sunt mai bogaţi? Nu. Nu cred. Nu cred fiindcă ştiu. Ştiu că în bună parte le fac cadou femeilor. Aşa am făcut şi eu. Deseori. Dar de destule ori nu am fost bărbat. Acum tata nu mai este. Să-i spun. Să-i spun că nu sunt aşa. Bărbat. Cum m-a vrut. Sau cum poate m-a crezut. Nici mama nu mai e. Să mă mai ierte. De ai mei, care mi-au mai rămas, nu mă ascund. Aşa că de acum pot să plâng. Am voie să plâng. Aşa. Bărbăteşte. Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Întâlnirea |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|